Chiar şi aşa, după un an, a început să se simtă în largul său: „Iniţial, mi-a fost greu. America nu e Europa, e altfel. Abia după un an mi-am dat seama că am trecut prin acest şoc. La mine era şocul cultural, că veneam direct din comunism la capitalism“ Relaţiile cordiale student-profesor În schimb, la începutul carierei de profesor în SUA a rămas oarecum surprins de nivelul studenţilor din primul an de facultate – unul mai degrabă modest, comparabil cu al unui elev aflat la finele ciclului gimnazial în România. „În primul rând, eu veneam din liceu cu un volum mult mai mare de cunoştinţe decât cei din America. În anii ’90, când am întâlnit studenţi americani, mi-am dat seama că ştiau cam cât ştiau elevii mei de clasa a VIII-a. Acolo se predă curs de matematică la studenţii de la Inginerie, de la Matematică, şi la licee – e amestecat. Apoi, au cursurile lor specializate.
Eu i-am întâlnit pe aceia doar mai târziu, mai întâi am lucrat cu studenţii, în general, care trebuie să facă un anumit curs de matematică. Erau la nivelul unor copii de 14 ani de la noi. Nu ştiau noţiuni de algebră pe care le făceam în clasa a VII-a, a VIII-a cu elevii. Ei ştiau ceva, se chinuiau, voiau. Ăsta era nivelul cu care intrau la facultate“, spune profesorul. Însă, odată ce eşti admis la facultate, lucrurile se schimbă diametral pentru tinerii americani, iar nivelul creşte treptat. E un sistem total diferit faţă de cel din România, un sistem în care studenţii şi profesorii îşi spun pe numele mic, iar relaţiile sunt cu totul altele decât în ţară. „Colegiul, în schimb, îi transformă pe aceşti tineri şi sunt puşi să înveţe. Relaţiile sunt mai puţin formale ca în România, la fel şi limbajul. Aceşti tineri sunt mai ruşinoşi, dar cei din anul II-III îmi spun Liviu.
Gata pentru restul? Apasă pe pagina următoare pentru a continua să citești.
