Răspunsul a venit sacadat, cu voce tremurată: „Mamă, trebuie să vii afară. Acum. Te rog!”
Tonul ei mi-a făcut inima să se strângă. Am alergat prin sufragerie și am deschis ușa, pregătită să o găsesc rănită sau supărată din cauza a ceva întâmplat la școală.
În prag, am văzut-o pe Savannah, albă la față, ținând strâns de mânerul unui cărucior vechi. Privirea mi-a coborât instinctiv spre interiorul căruciorului și, pentru o clipă, mi s-a părut că lumea se răstoarnă.
Înăuntru erau doi bebeluși foarte mici. Atât de fragili, încât semănau mai mult cu păpuși decât cu nou-născuți. Unul își mișca ușor pumnii în aer, celălalt dormea liniștit sub o pătură galbenă decolorată, pieptul ridicându-se și coborând în ritm regulat.
„Sav…” am reușit să șoptesc. „Ce este asta?”
„Mamă, te rog! I-am găsit abandonați pe trotuar”, a spus, aproape plângând. „Sunt gemeni. Nu era nimeni acolo. Nu am putut să plec și să îi las.”
Picioarele mi se înmuiaseră. Situația părea neverosimilă.
„Mai era și asta”, a adăugat Savannah, scoțând din buzunarul jachetei un bilețel împăturit.
L-am desfăcut. Pe hârtia șifonată, cu un scris grăbit, se putea citi:
„Te rog, ai grijă de ei. Numele lor sunt Gabriel și Grace. Nu pot să fac asta. Am doar 18 ani. Părinții mei nu mă lasă să îi păstrez. Te rog, te rog, iubește-i așa cum eu nu pot acum. Merită mult mai mult decât le pot oferi.”
Hârtia îmi tremura în mâini în timp ce reciteam textul de două, trei ori.
Gata pentru restul? Apasă pe pagina următoare pentru a continua să citești.
