Eu și soțul meu, Mark, încercasem ani la rând să îi dăruim un frate sau o soră, însă, după mai multe pierderi de sarcină, medicii ne-au spus că nu mai este posibil. I-am explicat lui Savannah, cu toată delicatețea de care am fost în stare, dar ea nu a renunțat să spere.
Nu eram o familie înstărită. Mark lucra la întreținere la colegiul comunitar din oraș, ocupându-se de reparații și zugrăveli. Eu predam cursuri de artă la centrul comunitar, ajutând copiii să descopere acuarelele și lutul. Ne descurcam modest, fără prea multe „extra”, dar casa noastră mică era plină de râsete și de afecțiune. Savannah nu s-a plâns niciodată de lipsurile materiale.
În toamna în care împlinise 14 ani, era deja înaltă, cu bucle rebele și cu sufletul împărțit între credință în minuni și înțelegerea precoce a durerii. Eram convinsă că rugăciunile ei pentru un bebeluș vor rămâne doar dorințe de copil.
Totul s-a schimbat într-o după-amiază.
Eram în bucătărie, sortând lucrări de la cursurile de artă, când am auzit ușa de la intrare trântindu-se. De obicei, Savannah anunța mereu „Mamă, am ajuns!” și se îndrepta direct spre frigider. De data aceasta, tăcerea din casă era neobișnuită.
„Savannah?” am strigat. „Ești bine, draga mea?”
Gata pentru restul? Apasă pe pagina următoare pentru a continua să citești.
