Nu s-a supărat. M-a îmbrățișat strâns, cu gestul acela care spune mai mult decât orice promisiune. „Știu,” a zis. „Dar poți să ai încredere în mine.” Atunci am simțit cum în mine se aprinde o lumină mică, dar trainică.
În seara aceea am adormit mai liniștită decât în multe alte duminici. M-am trezit cu gândul limpede că rolul meu nu e să alerg mereu spre uși închise, să le bat cu pumnii, ci să fiu aproape atunci când se deschid, să rămân, să privesc, să spun „sunt aici”.
Peste câteva săptămâni, la serbarea școlii, i-am privit pe scenă. Emoționați, cu haine simple, dar așezate cu grijă, cu părul pieptănat și obrajii calzi. Părinți cu telefoane ridicate, bunici care aplaudau dinainte să înceapă, iar eu, în sală, cu inima plină ca un balon abia ținut în mână.
Gata pentru restul? Apasă pe pagina următoare pentru a continua să citești.
