După ce băiatul a plecat, fiica mea s-a lipit de mine pe canapea, cu genunchii strânși sub ea. „Mamă,” a rostit încet, „ai avut vreodată emoții când erai de vârsta mea?” În întrebarea ei era mai puțină curiozitate și mai multă nevoie de a ști că nu e singură.
Am zâmbit, cu amintiri multe îngrămădindu-se una peste alta. „Mai multe decât îți poți imagina,” i-am spus, și am lăsat cuvintele să-i facă loc în suflet.
Am rămas așa, în tăcere, câteva minute care au părut lungi cât un film bun. Apoi am ales să nu mă mai ascund. „Am fost speriată azi,” i-am mărturisit. „Pentru că te iubesc și vreau să fii bine.” Adevărul s-a așezat între noi ca o pernă moale, pe care te odihnești fără teamă.
Gata pentru restul? Apasă pe pagina următoare pentru a continua să citești.
