„Pregătim un moment pentru serbarea de la școală,” a spus băiatul, ridicându-se politicos. „Vrem să cântăm o melodie despre familie.” Cuvintele lui au așezat o liniște nouă în încăpere, una caldă, așezată, de lucru bine intenționat.
Am încuviințat din cap și m-am așezat pe scaunul de la birou, trăgându-l puțin mai aproape. „Pot să ascult?” i-am întrebat, cu un zâmbet care încerca să-și spele ezitările.
Au început încet, ca și cum ar fi pus piciorul pe o punte îngustă. Vocea fiicei mele tremura abia sesizabil, dar avea o căldură care m-a cuprins din prima notă. Băiatul acompania cu grijă, numărând în gând fiecare intrare, ca un metronom al emoțiilor. Nu era perfect. Era sincer. Iar sinceritatea aceea m-a prins nepregătită: am simțit cum ochii mi se umplu, fără veste.
Gata pentru restul? Apasă pe pagina următoare pentru a continua să citești.
